Rămas-bun, Brîndușa Armanca

 În 1990, după prăbușirea dictaturii comuniste, societatea a fost cuprinsă, dintr-odată, de o uriașă sete de adevăr. Sute de mii de oameni stăteau cu urechea lipită de aparatele de radio, urmăreau cu aviditate ecranele televizoarelor și cumpărau ziarele care apăreau în tiraje de sute de mii de exemplare. Era extraordinar să vezi că, în sfârșit, presa și mass-media vorbeau despre ceea ce îi preocupa cu adevărat pe oameni. Iar Timișoara devenise un reper pentru întreaga Românie și, poate, pentru întreaga Europă de Est: ceea ce se întâmpla acolo stârnea interes atât în țară, cât și peste hotare. Redacțiile căutau tineri cu talent la scris, însă meseria de jurnalist, în fond, aproape nimeni nu o cunoștea. Fiecare scria cum se pricepea.

Instituțiile nou-înființate din Timișoara își țineau primele conferințe de presă la care se înghesuiau jurnaliștii apăruți peste noapte. Printre ei nu putea trece neobservată o femeie blondă, scundă și fragilă, care punea, de fiecare dată, întrebările esențiale. Răspunsurile la întrebările ei conțineau întotdeauna acea informație care avea să ajungă în titlul relatărilor, acea informație care nu putea lipsi din nicio știre. Jurnaliștii aflați la început de drum o priveau cu admirație pe colega care se prezenta drept Brîndușa Armanca și reprezenta redacția ziarului Temesvári Új Szó. 

S-a născut din părinți români și a fost adoptată și crescută de părinți maghiari din Arad. Astfel, vorbea ambele limbi la nivel de limbă maternă și se simțea acasă în ambele culturi, iar prin soțul ei sârb a avut prilejul să cunoască îndeaproape și o a treia. Născută în Moldova, a devenit o adevărată întruchipare a multiculturalității bănățene.

Brîndușa Armanca nu știa doar să pună întrebări. Avea și opinii ferme despre ceea ce se întâmpla în jurul ei. Era călăuzită de un puternic simț al dreptății, iar o busolă lăuntrică părea să-i arate mereu calea dreaptă. Editorialele și comentariile sale au ajutat generații întregi să se orienteze prin complicatele meandre ale vieții publice. Era curajoasă. Ceea ce gândea spunea și scria, chiar și atunci când acest lucru presupunea riscuri. Nu o dată a fost nevoită să-și apere dreptatea în instanță.

Nu este, așadar, de mirare că a atras atenția presei naționale și chiar internaționale. Talentul și competența au dus-o spre redacții tot mai importante și spre funcții cu tot mai multă răspundere. Așa a ajuns la săptămânalul Expres, la Radio Europa Liberă, la grupul de presă Ziua, iar apoi la conducerea Studioului Teritorial Timișoara al Televiziunii Române.
Era unul dintre acei jurnaliști pentru care împărtășirea cunoștințelor și a experienței dobândite era la fel de importantă ca practicarea meseriei. În paralel cu jurnalismul, și-a construit și o carieră universitară. Generații de jurnaliști au învățat de la ea jurnalism de investigație și etică a mass-mediei.

Parcursul său profesional și vasta sa experiență au recomandat-o și pentru serviciul diplomatic. Începând din 2006, timp de șase ani, a condus Institutul Cultural Român de la Budapesta, contribuind la o mai bună cunoaștere a culturii române în Ungaria și la apropierea dintre cele două popoare. Și aici și-a dovedit calitățile excepționale. La vernisajul unei expoziții de la Budapesta, în absența interpretului profesionist, a fost nevoită să preia și rolul de interpret. Am privit uluiți cum vorbitorul a uitat să mai facă pauze pe parcursul expunerii sale de un sfert de oră, fără să-i lase timp pentru traducere. La sfârșit, directoarea institutului a redat pe loc, fără notițe, o traducere impecabilă a întregii expuneri. Nu a omis nicio idee.

Brîndușa Armanca a fost activă și în societatea civilă. A acceptat funcția de vicepreședinte al Societății Timișoara, organizație care păstrează viu spiritul Revoluției din 1989 de la Timișoara, și a avut un rol important și în Consiliul Director al Fundației Pentru Comunitate, care derulează programele de responsabilitate socială ale MOL România. Prin vasta sa rețea de relații și prin remarcabila capacitate de a găsi soluții, a lăsat o urmă profundă în fiecare instituție și în fiecare comunitate în care s-a implicat, iar prezența ei aducea, de fiecare dată, o notă de prospețime și de firesc. Strălucitul ei simț al umorului reușea să risipească tensiunea chiar și în cele mai dificile momente.

Eu însumi îi sunt recunoscător pentru privilegiul de a-i fi fost coleg de breaslă vreme de 36 de ani, de a fi putut învăța de la ea și de a fi putut apela la ea pentru un sfat, o îndrumare sau o încurajare atunci când mă cuprindeau îndoielile. Pornind din lumea conferințelor de presă ale anului 1990, am ajuns să lucrăm împreună în calitate de corespondenți ai postului Radio Europa Liberă, iar din 2008, ca membri ai Consiliului Director al Fundației Pentru Comunitate. Brîndușa a fost întotdeauna un reper sigur în viața mea. Împreună am organizat atelierul la care i-am invitat pe unii dintre cei mai buni jurnaliști români și maghiari din România să vină la Dalnic, în Secuime, pentru a scrie poveștile acestei localități. Volumul Istorii nespuse din satul lui Doja – reporteri în Secuime, pe care l-am editat împreună și care a apărut în română, maghiară și engleză, poartă amprenta credibilității, a vastei rețele de relații și a exigenței profesionale ale Brîndușei. În luna mai a acestui an, la Gala Premiilor Mentor de la Iași, Brîndușa era la fel de caldă și senină ca întotdeauna. Nimic nu lăsa să se întrevadă că avea să fie ultima noastră întâlnire.

Dispariția Brîndușei Armanca lasă un gol imens în jurnalismul din România, în multiculturalitatea Banatului, în spiritul Timișoarei, în relațiile româno-maghiare și în lumea filantropiei.
Odihnește-te în pace, Brîndușa! 

În numele colectivului Fundației Pentru Comunitate

Gazda Árpád, președinte